vineri, 5 februarie 2010
Dreptul la amintire
Merg încet, dar sigur, şi fiecare pas mă doare. Simt apăsarea, greutatea unor amintiri care nu-mi aparţin. Îmi amintesc bunicii, tatăl, unchii şi mătuşile. Dar şi rude foarte îndepărtate, al căror nume nu-l mai rosteşte nimeni, de mult... Nu i-am cunoscut pe toţi, dar toţi au în sufletul meu cîte o amintire care mă însoţeşte, dar mă şi nelinişteşte. Un cuvînt, o expresie, un gest, "umbra unui gînd" care mi-au parvenit probabil cîndva, cînd mi s-a povestit despre ei, smulgîndu-i astfel, pentru o clipă, din zborul nedrept de rapid , al vremii.
Este refuzul amintirii de a deveni uitare ?
Octavian Paler spunea că avem amintirile pe care le merităm. Maestrul n-a mai apucat să ne spună de unde vin amintirile care nu ne aparţin. Amintirile unor vieţi trăite de alţii. Pot fi ele ereditare, se transmit şi ele ca unele boli ?
Evenimente şi trăiri care s-au întîmplat mult înainte de-a ne naşte îşi manifestă astfel dreptul la amintire şi refuzul la uitare ?
Sau poate sunt eu mai bătrînă decît sunt ?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
13 comentarii:
Matilda, trebuie un link la poză.
Lucia Verona : simţeam eu că lipseşte ceva...Mulţumesc !
SPRE ATENTIA A MILIOANE DE ROMANI !
SECURISTI BUNI, SECURISTI RAI !
Nu vreau sa scuz si nici sa acuz. Experienta mea este unica an acest subiect.
Am cumoscut securitatea mai bine decat altii in situatii cu totul dramatice. Am fost pe drept, acuzat de spionaj agravant si o actiune indreptata impotriva lui Ceausescu personal. Cu alte cuvinte viata mea timp de doi ani de ancheta, a
atarnat realmente de un fir de par. Imediat dupa absolvirea facultatii am fost trimes sa fac un film despre nepotul de 8 ani ai dictatorului, un "vestit calusar". Intamplarea sau destinul a facut ca sa vina in Scornicesti chiar sotii Ceausescu insotiti de cativa tovarasi. In sat era o nunta. Dupa ce a facut cadou un porc nuntasilor si batut o hora, seful statului sa asezat la o masa inbelsugata cu un grup de tovarasi. Dupa ce sa cherchelit a inceput sa vorbeasa vrute ...si nevrute. Atmosfera era destinsa si seful mi-a spus " poti sa filmazi ce vrei pentru ca oricum se taie la protocol ". La un moment dat am auzit ca se vorbeste de o bomba atomica ( romaneasca ). Fara sa gandesc ,instantaneu am apasat pe butonul aparatului de filmat. Aceste cateva minute mi-au schimbat viata pentru todeauna, iar dupa cum am aflat mai tarziu, viata multor altora. Scurtand relatarea, materialul a ajuns dupa cateva luni ( co- productie de film ) in mana serviciului francez. In Septembrie 1977 pe ziua de 13 la ora 13 a inceput perchezitia care a durat exact 13 ore. La un moment dat un tanar ofiter de securitate a fost trimis in debaraua din pivnita, unde ascunsesem copia filmului cu pricina. Dupa cateva minute acesta mi sa adresat extrem de politicos " Domnule Horvath dupa plecarea noastra arunca la gunoi aceasta caseta de film ". Am crezut ca este o provocare ca sa fiu prins asupra faptului. Dar nu a fost asa, acest tanar si-a pus viata in joc ca sa o salveze pe a mea! Comentariul meu poate sa se termine aici.
In 1977 securitatea era deja rupta in doua. O parte a ei vroia sa ma trimita rapid in fata plutonului de executie iar alta vroia sa ma" schimbe" mai ales ca numele meu aparea pe o lista speciala a presedintelui amarican Carter.
Se pare ca optiunea a doua a invins. Inainte de a incheia cu adevarat ,voi face o observatie care ai va face nervosi pe multi si chiar aduce noi dusmani. In comunism ( cu exceptiile de rigoare ) crema societatii si toate valorile faceau parte din securitate sau colaborau cu ea. Numai acceptand acest adevar, destul de greu de rostit de altii ,poate incepe o discutie sincera despre rolul securitatii in societatea romaneasca Cu toate ca consider securitatea ca o organizatie criminala , cred ca este mai important ce ai facut in securitate, decat daca ai facut parte din ea.
Cu alte cuvinte au fost SECURISTI BUNI SI SECURISTI RAI .
Robert Horvath Deva cineast New York http://www.devagallery.com/
http://devanewyork.blogspot.com/
Matilda, mi se intampla acelasi lucru de ceva timp. Doresc sa stiu tot mai multe despre bunicii mei, cum erau cu adevarat, daca m-au iubit, daca erau veseli... noroc ca mama inca traieste, este perfect sanatoasa si are amintiri inca proaspete.M-a ajutat, recunosc, dar nu cat as fi vrut.Dar daca e varsta cea care ne cere sa clarificam trecutul ?
Exista un ciclu al prozatoarei Marguerite Yourcenar, 'Arhivele Nordului" se cheama, scriere autobiografica, in care povesteste viata parintilor inainte de a se naste ea.zincabeiu
În societăţile moderne, în care incestul este aspru pedepsit de lege, practic inexistent, avem următoarea situaţie:
Pentru a se naşte un copil, trebuie să existe:
- 2 (doi) părinţi.
- 4 (patru) bunici.
- 8 (opt) stăbunici.
- 16 (şaisprezece) stră-stră-bunici.
Altfel spus, pentru ca un copil să se nască în anul 2000, la sfârşit de secol, trebuie ca în anul 1901, la începutul aceluiaşi secol, să se fi născut 16 (şaisprezece) copii, 8 băieţi şi 8 fete.
Asta la o distanţă de 25 de ani între generaţii...
Pentru o sută de ani, asta înseamnă: 16+8+4+2=30.
De oameni. De nume. De predecesori, de strămoşi, de membri ai familiei!
Ca un exerciţiu de sinceritate, intim şi personal, cine, oare, îi poate numi pe toţi 30?!
Măcar numele, dacă nu amănunte din viaţa lor.
A propriilor antecedenţi.
Şi asta doar pentru ultima sută de ani.
Ori, până la Adam...
Deci nu e de mirare că amintirile ne copleşesc...
Spiritele lor, ale strămoşilor, ne copleşesc...
Propria noastră istorie, cea personală, individuală, personalizată, ne copleşeşte...
E de mirare că nu ne prăbuşim sub povara amintirilor purtate!
Cum ajung la noi, e un mister...
Că ajung, e o certitudine.
Ce facem cu ele, e o incertitudine.
Ce fac ele cu noi... E o minune!
Am amintiri care nu imi apartin.
Sunt amintirile parintilor din copilaria lor.
Amnitirile bunicilor care m-au crescut despre parintii si fratii lor. Am si o mare durere. Stiu de la bunicul din partea tatalui ca mama lui (stabunica mea) s-a nascut undeva in Serbia. Nu stiu cu precizie unde anume si asta ma doare. Ma doare si ca mama mea, dintr-o grija exagerata, mi-a interzis de pe la 6 ani sa vorbesc limba sarba. Este drept ca nu se intelegea cu mine deloc cand m-a luat acasa in Bucuresti ca sa ma inscrie la scoala. Este ca si cum lipseste o parte din mine. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit sunt cetatean roman de nationalitate romana dar undeva in sufletul meu, AM PLANS ATUNCI CAND AVIOANELE AMERICANE AU BOMBARDAT SATELE SI ORASELE SARBESTI ALE FRATILOR NOSTRI ORTODOCSI SARBI.
Cu mult drag Theodora
Ah, Teodora ! Si eu sunt bun cetatean romana, chiar foarte bun, bunica mea se tragea din sarbi, iubesc tara asta ca pe propria-mi casa; sangele meu sarbesc a clocotit atunci si mi s-a rupt inima !Si vreau, in viata asta, sa vad Belgradul !
Si e foarte bine ca ne-am amintir de ei, de mosii nostri stiuti si nestiuti, azi de Sambata Mortilor-Mosii de iarna, sa aprindem o lumanare pentru ei toti.zincabeiu
Da, și eu cred că amintirile se moștenesc genetic. Am simțit asta, e greu să explic cum. Și să știi că ești mai tânără decât pari :)
Zincabeiu : în ceea ce mă priveşte, mie mi-e dor de toţi pe care i-am cunoscut şi care au plecat..
Toni : da, poate fi o minune !
Theodora : te înţeleg perfect !
Cristian : mulţumesc, eşti gentil...
@Anonim sau Zincabeiu
Am avut o strangere de inima cand am scris comentariul de mai sus.
Si eu vrea sa vad Belgradul. Nu l-am vazut niciodata. Tata a fost in fosta Serbie si a incercat sa isi gaseasca rudele. Nu le-a gasit, poate au plecat in alte zari.
Trimiteți un comentariu