Dreptul la amintire

   
          Merg încet, dar sigur,  şi fiecare pas mă doare. Simt apăsarea, greutatea unor amintiri care nu-mi aparţin. Îmi amintesc bunicii, tatăl, unchii şi mătuşile. Dar şi rude foarte îndepărtate, al căror nume nu-l mai rosteşte nimeni, de mult...  Nu  i-am cunoscut pe toţi,  dar toţi au în sufletul meu cîte o amintire care mă însoţeşte, dar mă şi nelinişteşte. Un cuvînt, o expresie,  un gest, "umbra unui gînd"  care mi-au parvenit probabil cîndva, cînd mi s-a povestit despre ei, smulgîndu-i astfel,  pentru o clipă,  din zborul  nedrept de rapid , al vremii. 
          Este refuzul amintirii de a deveni uitare ? 
         Octavian Paler spunea că avem amintirile pe care le merităm.  Maestrul n-a mai apucat să ne spună de unde vin amintirile care nu ne aparţin.  Amintirile unor vieţi trăite de alţii.   Pot fi  ele ereditare, se transmit şi ele ca unele boli ?
        Evenimente şi trăiri care s-au întîmplat mult înainte de-a ne naşte îşi manifestă astfel  dreptul  la amintire şi refuzul la  uitare ?
          Sau poate sunt eu mai bătrînă decît sunt ?