DOR de PROMETEU

Întunericul copleşise pămîntul. Fulgerele adormiseră în somnul lor milenar. Oamenii bîjbîiau bezmetic într-o lume a nesiguranţei şi disperării mute. Întunericul curgea din ceruri odată cu uitarea, nimeni nu-şi mai amintea de amnar, de făclie, de farul de la malul mării. Construiseră tunuri, pentru a cuceri noi teritorii, sau pentru a se apăra de invadatori, dar nu aveau cu ce să le aprindă fitilul . Construiseră mari altare de rugă şi comemorare, pentru vii şi pentru cei plecaţi, dar cu ce să aprindă lumînările ? Scriseseră cărţi, bibliotecile gemeau de necitirea cărţilor, insă nu exista lumină spre a le parcurge. Năşteau copii pe care nu-i cunoşteau, fiindcă nu aveau cu ce să-i lumineze.
Un singur om de pe pămînt deţinea un mare secret, dar şi o mare întrebare.
Un singur om de pe pămînt avea un băţ de chibrit. Un singur băţ de chibrit în Univers.
Un om, un băţ de chibrit, şi o dilemă uriaşă : unde era benefică , paşnică şi neîntîrziată nevoie de lumină ?



Această postare mi-a fost inspirată de prietenul nostru, Călin Hera, căruia-i mulţumesc pe această cale.